Eliberarea actului de identitate la implinirea vârstei de 14 ani
La împlinirea vârstei de 14 ani, minorul, însoțit de unul dintre părinți sau, după caz, de reprezentantul său legal, de persoana desemnată din cadrul centrului specializat aflat sub autoritatea serviciului public de asistență socială ori de persoana căreia i-a fost încredințat în plasament, are obligația să solicite, în termenul prevăzut de lege, eliberarea cărții de identitate, prezentând la ghișeul serviciului public comunitar de evidență a persoanelor. Cererea pentru eliberarea actului de identitate, semnată de minor și de una dintre persoanele prevăzute la alin. precedent, însoțită de următoarele documente:
- - certificatul de naștere, cu care se face dovada identității și a cetățeniei române, original și copie;
- - actul de identitate al unuia dintre părinți sau al reprezentantului legal, original, document cu care se realizează și dovada adresei de domiciliu; în cazul în care părintele este cetățean străin, dovada adresei de domiciliu se face cu permisul de ședere permanentă;
- - certificatul de căsătorie al părinților ori certificatul de divorț însoțit de acordul parental/hotărârea judecătorească de divorț definitivă/irevocabilă, după caz, în situația în care părinții sunt divorțați, original și copie;
- - documentul cu care face dovada achitării contravalorii actului de identitate.
Contravaloarea documentelor de identitate (cartea de identitate și cartea de identitate provizorie) se achită la sediul Serviciilor Publice Comunitare de Evidență a Persoanelor pe raza cărora solicitantul are domiciliul sau reședința, ori la structura de taxe și impozite din cadrul Consiliului Local în subordinea căruia funcționează Serviciul Public Comunitar de Evidență a Persoanelor.
Important:
Copia certificatului de divorț însoțit de acordul parental/hotărârea judecătorească de divorț definitivă/irevocabilă se realizează în extras, doar pentru părțile care privesc aspectele relevante pentru îndeplinirea scopului prevăzut.
În cazul în care părintele nu poate prezenta certificatul/hotărârea judecătorească de divorț, dovada statutului civil și, după caz, a numelui se poate face cu certificatul de naștere sau de căsătorie cu mențiuni pe care acesta le are la data depunerii cererii pentru eliberarea actului de identitate al minorului. In această situație este necesar a fi prezentat acordul parental cu privire la domiciliul minorului.
Atunci când autoritatea părintească se exercită de ambii părinți, cu domicilii diferite, iar minorul locuiește în mod statornic cu unul dintre aceștia, cererea pentru eliberarea actului de identitate se semnează de către părintele la care minorul are domiciliul, nefiind necesară și semnătura celuilalt părinte.
Atunci când instanța a hotărât ca locuința minorului să fie la unul dintre părinți, iar minorul locuiește statornic la celălalt părinte, se solicită declarația de consimțământ a părintelui la care instanța a hotărât că are locuința, din care să rezulte că este de acord ca în actul de identitate al minorului să fie înscris domiciliul la adresa la care acesta locuiește statornic.
Declarația de consimțământ poate fi dată la ghișeu, în fața personalului S.P.C.E.P. ori, după caz, a celui consular, iar în situațiile în care părintele nu se poate prezenta la ghișeu, declarația trebuie să fie autentificată la misiunea diplomatică a României din statul în care acesta se află, la notarul public român ori la autoritățile străine competente. În acest ultim caz, declarația va fi prezentată tradusă și legalizată potrivit normelor legale în vigoare.
În situația în care declarația de consimțământ nu poate fi prezentată întrucât părintele la care instanța a hotărât că are locuința nu a fost identificat, se poate prezenta un referat întocmit de serviciul public de asistență socială din cadrul primăriei pe raza căreia are domiciliul părintele la care locuiește minorul, prin care se certifică faptul că părintele în cauză nu a fost identificat, iar minorul locuiește statornic la celălalt părinte.
În situația în care părinții divorțați exercită autoritatea părintească comună cu privire la minor, iar locuința acestuia este stabilită la unul dintre părinți cu menționarea adresei de domiciliu, dacă părintele în cauză solicită schimbarea domiciliului, minorul își schimbă domiciliul odată cu acesta, în condițiile art. 497 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare.
În situația în care hotărârea judecătorească definitivă/irevocabilă privind încredințarea minorului a fost pronunțată în străinătate, aceasta se prezintă, în original și copie, însoțită de traducerea legalizată, precum și de hotărârea prin care a fost învestită cu formulă executorie. Copia hotărârii judecătorești definitive/irevocabile se realizează în extras, doar pentru părțile care privesc aspectele relevante pentru îndeplinirea scopului.
Minorului care la împlinirea vârstei de 14 ani are instituită o măsură de protecție specială i se eliberează act de identitate de către S.P.C.E.P. în a cărui rază de competență teritorială are domiciliul persoana sau se află serviciul de tip rezidențial, la solicitarea scrisă a acestora.
Atenție !
Eliberarea actului de identitate pentru prima data, minorilor cetățeni români cu domiciliul in România, aflați în străinătate și care, din motive obiective nu se pot prezenta în țară pentru solicitarea acestui document (se află la studii, urmează un tratament care nu permite întreruperea acestuia, prestează o activitate care nu permite deplasarea în țară, ș.a.) se poate face prin depunerea cererii și documentelor necesare, la misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României din străinătate.
Minorul însoțit de unul dintre părinți sau, după caz, de reprezentantul său legal, de persoana desemnată din cadrul centrului specializat aflat sub autoritatea serviciului public de asistență socială ori de persoana căreia i-a fost încredințat în plasament, depune următoarele documente:
- - cererea pentru eliberarea actului de identitate, semnată de minor și de una dintre persoanele prevăzute la alin. precedent;
- - documentul eliberat de autoritățile statului ori de alte instituții din statul în care se află temporar solicitantul, din care sa rezulte motivul pentru care nu se poate deplasa în țară;
- - certificatul de naștere, cu care se face dovada cetățeniei române, original și copie;
- - actul de identitate al unuia dintre părinți sau al reprezentantului legal;
- - certificatul de căsătorie al părinților sau, după caz, hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă/certificatul de divorț și convenția privind stabilirea domiciliului minorului, în cazul în care părinții sunt divorțați, original și copie;
- - două fotografii mărimea 3/4 cm având la bază o bandă albă de 7 mm;
- - chitanța reprezentând contravaloarea cărții de identitate (7 lei).
În situația în care la cerere nu este anexată chitanța reprezentând contravaloarea cărții de identitate, solicitantul va indica o persoana de contact din România care se va prezenta la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor pe raza căruia are domiciliul solicitantul, pentru achitarea contravalorii cărții de identitate.
Există oameni care își fac meseria. Și există OAMENI care schimbă vieți doar prin felul în care aleg să și-o facă. Pentru mine, doamna Daniela Ciurea este unul dintre ei.
Trăiesc de foarte mulți ani în afara României, într-o țară din vestul Europei, unde respectul pentru oameni, pentru timpul lor și pentru valorile unei societăți sănătoase nu sunt excepții, ci normalitatea de zi cu zi.
Aș fi putut, cu mulți ani în urmă, să obțin cetățenia țării care m-a primit, care mi-a oferit șansa unui nou început și pe care astăzi o numesc acasă. Am ales însă să nu mă dezic niciodată de cetățenia română. Nu pentru că nu aș fi putut, ci pentru că nu am considerat firesc ca iubirea pentru țara care m-a găzduit să însemne renunțarea la cea în care m-am născut.
România a rămas mereu cu mine. Prin părinții mei. Prin prietenii mei. Prin casa copilăriei. Prin locurile extraordinare pe care le-am străbătut și prin toate poveștile frumoase pe care le-am trăit acolo.
Poate tocmai de aceea m-a durut atât de tare ceea ce am trăit în ultimele luni.
România este o țară care încă se zbate să își găsească direcția. Și, în toată această zbatere, cred că am învățat, ca societate, să trăim într-o disfuncționalitate care a devenit atât de obișnuită încât aproape că o considerăm normală. Un fel de zonă de confort din care nu mai știm să ieșim, pentru că am uitat cum arată binele.
Și exact de această realitate m-am lovit atunci când am ajuns la Starea Civilă Filiași.
Nu vreau să dau nume. Nu are sens. Nu pentru că acei oameni nu și-au făcut treaba. Nu pentru că nu au cunoscut procedurile. Nu pentru că m-au obligat să mă întorc în România de mai multe ori pentru lucruri care puteau fi rezolvate dacă eram îndrumată corect încă de la început. Nu pentru că am făcut cheltuieli importante, am schimbat zboruri de pe o zi pe alta, am trimis e-mailuri care au rămas fără răspuns sau am petrecut ore întregi încercând să demonstrez lucruri pe care nimeni nu era dispus să le asculte.
Ci pentru ceva mult mai grav. Pentru lipsa de omenie. Pentru lipsa acelui respect elementar pe care îl datorăm oricărui om care ne trece pragul biroului.
Am petrecut multe ore într-un birou în care mirosul de alcool și de fum de țigară îl puteai tăia cu cuțitul, iar dosarele păreau că îți cad în cap. M-am uitat în jur și m-am gândit că, probabil, în acele dosare sunt viețile altor oameni care au nevoie de ajutor, exact cum aveam și eu.
Am plecat de acolo de fiecare dată tristă. Foarte tristă.
Și poate cel mai tare m-a durut când îi auzeam pe părinții mei spunând, aproape cu resemnare: 'Așa e în România.'
M-am supărat pe ei. Nu pentru că nu aveau dreptate. Ci pentru că nu mai simțeam în cuvintele lor dorința de a schimba ceva. De a începe cu o atitudine diferită. Cu răbdare. Cu ascultare. Cu respect. Cu dorința de a fi prezent pentru omul care vine la tine după ajutor.
M-a durut pentru că vorbeam despre ai mei. Despre români.
Iar când m-am întors acasă, în vest, și am fost întrebată cum a fost în România, nu am găsit cuvintele potrivite.
Cum puteam să explic durerea de a regăsi aceeași tristețe în oamenii cu care am copilărit și pe drumurile pe care le-am parcurs cândva cu atâta bucurie?
Cum puteam să explic că există o tristețe pe care cei care trăiesc într-o societate funcțională pur și simplu nu o înțeleg, pentru că pentru ei aceea nu este normalitatea?
Ajunsesem disperată. Aveam nevoie urgentă de documentele mele, iar timpul devenise un dușman. Si atunci am făcut un simplu click pe internet.
Am căutat cine sunt superiorii acelor oameni.
Recunosc că nu aveam prea multe speranțe. Eram convinsă că România este încă departe de normalitatea pe care mi-o doream.
Am format un număr de telefon. La celălalt capăt mi-a răspuns un OM. Da, un OM.
Un om care m-a ascultat. Nu m-a întrerupt. Nu m-a grăbit. Nu m-a făcut să mă simt vinovată că aveam nevoie de ajutor. Pe măsură ce îi povesteam, haotic și cu vocea tremurândă de disperare, am simțit că respirația începe, încet, să mi se liniștească.
Pentru prima dată după multe săptămâni vedeam o lumină. Începeam să înțeleg unde sunt, ce trebuie să fac și care sunt pașii corecți.
Doamna Daniela Ciurea mi-a explicat totul cu o claritate și o răbdare extraordinare.
Mi-a explicat procedurile.
Mi-a explicat termenele.
Mi-a explicat de ce mai aveam nevoie și unde trebuie să merg.
M-a făcut să înțeleg că actele mele erau în regulă și că, dacă mai apărea vreun obstacol, nu eram singură.
Mi-a spus că o pot contacta oricând.
Poate pentru cineva pare un lucru obișnuit. Pentru mine a însemnat enorm. În acele momente nu aveam nevoie doar de informații. Aveam nevoie de cineva care să-mi redea încrederea că sistemul poate funcționa și că există oameni care vin la serviciu pentru că înțeleg sensul muncii lor.
Nu am întâlnit-o niciodată în persoană pe doamna Daniela Ciurea.
Dar vocea ei mi-a inspirat încredere.
Am simțit că am alături un prieten într-un proces pe care încercam singură să îl deslușesc. Un om care nu doar cunoaște legislația, ci știe să o explice. Un om care înțelegea că, dincolo de fiecare dosar, există o poveste, o familie, timp pierdut, emoții și uneori disperare.
Cred că nu întâmplător instituția din care face parte poartă în denumirea ei cuvântul 'Comunitate'.
Pentru că o comunitate înseamnă mult mai mult decât registre, acte și ștampile.
Înseamnă probleme care trebuie rezolvate.
Înseamnă timp.
Înseamnă răbdare.
Înseamnă profesionalism.
Înseamnă respect.
Înseamnă sprijin.
Înseamnă să pleci acasă cu sentimentul că nu ai fost singur.
Sper din tot sufletul ca numele Daniela Ciurea să fie cunoscut, apreciat și considerat reprezentativ pentru Direcția Publică Comunitară de Evidență a Persoanelor Dolj.
România are nevoie de astfel de oameni.
Avem nevoie de oameni care să ne reprezinte nu doar prin funcția pe care o ocupă, ci prin caracterul lor.
Avem nevoie de oameni care să îi facă pe românii plecați de mulți ani să plece din nou acasă cu speranță și cu mândrie, nu cu tristețe.
Doamnă Daniela Ciurea, nu vă cunosc. Poate nu ne vom întâlni niciodată. Dar datorită dumneavoastră am înțeles că România încă are oameni care pot schimba, puțin câte puțin, imaginea instituțiilor sale. Și poate că schimbarea nu începe întotdeauna prin legi.
Poate începe printr-un telefon.
Printr-o voce calmă.
Printr-un om care alege, în fiecare zi, să fie OM.
Vă mulțumesc, din suflet.
Cu stima,
tot un OM, Claudia